Eu iubesc multe lucruri si multi oameni.
Lucruri la care nu am in permanenta acces si persoane pe care uneori nici nu stiu cum le cheama, dar pe toate astea le iubesc pentru ca apartin dimensiunii mele si se asezoneaza cu lumea mea. Vibreaza si respira acelasi aer ca si mine. Facem parte din aceiasi lume, incercam sa lasam trecutul in trecut pentru a lasa viitorul curat, neintinat si nescris, fiind astfel plin de o multitudine de posibilitati infinite neafectate de sabloane comportamentale. Suntem transformabili si intr-un continuu proces evolutiv. Suntem vii pe cat de vii a vrut sa ne faca bunul D-zeu si ne bucuram de viata orice ne-ar oferi ea, pentru ca de asta ne-am nascut.
Eu iubesc mirosul proaspat al pamantului dupa ploaie, baloanele colorate, focurile de artificii, lumanarile parfumate, copiii, cafeaua servita in portelan fin, norii pufosi pe cerul senin, dulceata de visine tolanita in farfuriute de cristal, iarba de un verde crud impodobita cu bobite de roua, mirosul curat de asternuturi proaspat spalate, luna plina reflectata in mare.
Imi iubesc parintii pentru ca mi-au dat viata, pentru ca desi nu seman absolut deloc cu ei si nici nu m-au inteles pe deplin niciodata, m-au iubit mereu dezinteresat si m-au lasat sa fiu eu. Ii iubesc pentru ca m-au invatat tot ceea ce stiu ei si au facut eforturi demne de apreciat pentru a ma dezvolta pe toate planurile. Tata mi-a fost mereu alaturi intr-un fel discret, fiind un punct de sprijin permanent si invizibil, m-a initiat in jocul a o groaza de sporturi, invatandu-ma de fapt sa am incredere in mine si sa cred ca pot invata absolut orice. Mama m-a invatat ca este in regula sa fiu mandra de mine si sa imi vad de drumul meu indiferent ce spun ceilalti. Cel mai mult iubesc la ei felul simplu in care ei au inteles sa formeze un cuplu, ei care sunt atat de diferiti au fost mereu incredibil de uniti incat eu nu am reusit niciodata sa ii dezbin si sa ii manipulez. Indiferent cate eforturi am depus in acest sens, nu am gasit nici o fisura in zidul lor.
Imi iubesc orasul in care m-am nascut si in care traiesc in ciuda murdariei sale. Il iubesc pentru ca ma ascunde in intestinele sale, facandu-ma sa ma simt protejata datorita imensitatii de posibilitati pe care mi le ofera. Iubesc zona dintre Piata Romana si Piata Victoriei, unde in copilarie mi-am petrecut departe de familia mea cateva saptamani intr-o vila la o matusa prin alianta. O matusa destul de instarita, cu sange asa-zis albastru si gene amestecate de macedoneni si evrei, care ma purta in vizite pe la alte babe scapatate si unde am invatat ca o cafea buna se bea in portelanuri de Rosenthal, dulceata se serveste in farfuriute plamadite din cristal de Bohemia, iar apa rece ca gheata se serveste obligatoriu pe o tavita din argint cu un mileu apretat dedesubt, toate astea intr-un living mobilat stil Biedermeier. Imaginile noastre desuete, parca desprinse dintr-un film alb negru, erau reflectate in oglinzile cu sticla de Murrano, fiind urmarite totodata de chipuri pictate in ulei, de mult uitate, din rame prafuite, ce vag se disting de pe peretii crapati de cutremurul din 1977.
Inca am limpede in minte ca la capatul cerceilor de aur filigranat innegrit de vreme se balansa lenes o bobita de topaz sau de safir, iar manusile de macrameu crosetat asteptau deformate si cuminti in hol la intrare pe masute de perete (cu picioare lungi si delicate ca ale unei caprioare) ca sa isi reia forma plina odata ce vor fi reintroduse pe mana. Inca stiu gustul primei inghetate servite pe bulevard la restaurantul de lux de la parterul unui hotel de 5 stele, gust pe care l-am reintalnit spre surprinderea mea doar la Ciragan Palace Kempinski Hotel pe malul Bosforului.
Dar toate astea nu se pot compara cu galagia din apartamentul semi-decomandat de 2 camere (max. 45 mp) situat la marginea cartierului Pantelimon, plin de igrasie, imediat langa scoala unde am facut primele 4 clase. De acolo de la etajul 9, eu il asistam pe fratele meu mai mare cum arunca cu rosii in pietoni si tot de acolo urlam pe balcon la norii ce alergau furtunos catre noi vestind ploile de august. De la acelasi balcon, in timpul orelor de sport in aer liber, mama imi facea galerie la cursele de atletism si de acolo imi catapulta, ca sa scutesc urcatul pe scari, cele mai bune sandwich-uri cu unt si branza pe care le-am mancat vreodata. Acolo ma jucam in copilarie cu fetele „de-a mama si de-a tata”, tavaleam bietele papusi prin nisip pretinzand ca le facem baie si le dadeam sa manance pietricele pe post de cartofi. Acolo imi juleam genunchii sarind gardurile mai bine decat orice alt baiat, dorind sa il impresionez pe fratele meu. Acolo m-am indragostit de mirosul de legume fierte care anticipau supa de pui grozava pe care o face doar mama mea. Acolo la etajul 9, am invatat ca a gusta supa de pui este echivalent cu a gusta conceptul de mama, indiferent de calitatea portelanului din care e servita. Acolo am invatat sa urlu de bucurie cand ploua vara si sa imi umplu sufletul de lumina cand soarele apune, convinsa fiind ca intensitatea luminii se diminueaza la crepuscul pentru ca imi face mie cu ochiul, luandu-si la revedere.
Imi iubesc fiul. A alege sa il pastrez a fost cea mai buna si importanta alegere pe care am facut-o cu viata mea, dar a-l iubi nu a fost o obtiune. Pur si simplu il iubesc. Fara nicio explicatie si fara nicio logica. Este o fiinta minunata care ca si mine nu seamana cu nimeni altcineva, este doar „Luca”, iar simplele lui gesturi de tandrete ma arunca pe culmi nebanuite de extaz. Momentele de sambata dupa-amiaza cand incerc sa il adorm iar el se joaca in parul meu, si pe jumatate adormit imi spune: „Mami, sa nu te misti, ca am construit un castel din parul tau si mi-am ascuns degetele in el” ma cutremura de fericire pana la lacrimi. Si as vrea sa ma intorc brusc si sa il sarut violent si sa il strang tare in brate, dar nu o fac pentru ca as distruge castelul.
Iubirea, daca e sa dam crezare grecilor, imbraca mai multe forme: eros, philia, agape si storge (ar mai fi alte cateva), adica iubirea ludica, carnala, prietenia, respectul, iubirea pragmatica, iubirea ideala, dezinteresata, iubirea parinteasca etc.
Eu nu sunt capabila sa definesc cum iubesc. Iubesc si gata. In toate felurile si in nici unul. Pur si simplu. Iubirea asta a mea mi se pare atat de simpla si totodata atat de greu de explicat de parca i-as cere unui filozof sa imi explice semnificatia unei scrijelituri pe un perete, unde scrie cu litere de-o schioapa
ROXANA IUBESTE
Cum sa explici asa ceva?
Cum sa explic eu de ce imi plac norii?
Sau de ce mor de placere cand fi-miu construieste castele din parul meu, sau cand miroase a supa? E la fel. E chiar la fel ... Nici nu pot cere norilor sa ma iubeasca inapoi, nici supei ... Dar ce magica e clipa cand ajungi sa constientizezi ca frunzele alea ruginii, pe care calci in graba pe aleea din parc cand alergi spre munca, te iubesc inapoi. Eu nu iubesc pentru a fi iubita inapoi, dar cand asta se intampla traiesc niste experiente nepamantesti.
Gasesc totul atat de familiar la lucrurile/fiintele pe care le iubesc si totodata atat de enigmatic precum toate de mai sus: familia mea, orasul meu, fiul meu, apusul de soare ... pe toate cred ca le cunosc atat de bine, dar ele chiar si asa familiare ma surprind de fiecare data. Este atat de sigur ca soarele apune in fiecare seara, dar de fiecare data apusul e diferit. Iubesc cum se iubeste si totusi diferit. Toate astea nu intruchipezi in mintea mea nici ideea de tata, nici aceea de copil, nici de soare, nici de casa. Ele sunt ce sunt si nu sunt ceea ce nu sunt si nu pot sa inteleg cum de au ajuns in dimensiunea mea, pe frecventa mea. Nu imi lasa alta varinata decat aceea de a le iubi. Doar sunt pe acelasi nivel cu mine.
Nu pot explica asta, dar pentru mine asa e. Apa ingheata la zero grade si fierbe la 100. Dar eu una, nu stiu de ce.
Eu iubesc.
